Când am împlinit 29 de ani am hotărât să las totul și să plec să văd lumea. Fusese o eclipsă totală de soare în săptămâna în care am decis să fac schimbarea vieții prin experiența călătoriilor. Am plecat cu o prietenă cu care împărțeam același birou ca inginer (da, am fost și inginer). Amândouă ne-am semnat demisiile și am plecat în călătorie cu o companie egipteană de vase de croaziere.
Plecam din Alexandria-Egipt, apoi în Malta, Franța, Italia și înapoi.
Pentru că aveam studii superioare, compania mi-a oferit pe vas postul de manager de stewardese...poziție superioară, ce să zic. Tot ce căutăm eu era un mod de a vedea lumea întreagă cât mai rapid și ușor.
Eram în perioada în care începusem să trăiesc trezirea mea, deci unde bătea vântul schimbării, mă duceam..primele dăți mă desprindeam greu, dar apoi a început să-mi fie din ce în ce mai ușor.
Îmi ascultam intuiția, vocea interioară și făceam lucruri nebunești pentru alții, pentru cei cărora viața le era o succesiune de țeluri, inclusiv pentru familia mea de origine; acestea erau considerate excentricități extreme.
Pentru mine aceste schimbări permanente în care mă aruncam erau ca oxigenul, îmi hrăneau viața pe care o alesesem, viața mea de trezire.
Așa că riscăm foarte multe, alegeam situații complet noi în care era nevoie de mult curaj, astfel încât omul ce eram, prin focul de transformare al acestor schimbări permanente să devină flexibil și fluid. Alegeam să îmi creez experiențe noi care mă făceau să devin mai înțeleaptă, mai îndrăzneață pentru a-mi aduce în cunoaștere, la lumină, aspecte noi ale sinelui.
De la 22 de ani, când am avut momentul de începere a trezirii ființei, mi-am surprins mereu umanul, personalitatea mea în manifestare, cu alegeri de experiențe noi. Evitam comoditatea psihică a minții, eliberam inerția și schimbam permanent. Schimbările îmi aduceau resurse noi de curaj și încredere.
Iată-mă acum, pregătindu-mă pentru o nouă aventură, împreună cu prietena mea care gustase puțin din sălbăticia spiritului meu și hotărâse că ar vrea și ea să se arunce în necunoscut. Pentru că trezirea mea începuse pe la 22 de ani, în cei 7 ani ce au urmat pînă la 29 avusesem timp să experimentez în viața mea intuiția, cunoașterea, acea voce interioară clară.
Uneori îmi apăreau diferite semne, pur și simplu prin imagini sau vise, ori o voce interioară, semne care îmi arătau oameni sau situații în viitor.. și care mă determinau să aleg mai hotărât anumite experiențe în viața mea. Așa am ales și să-mi dau demisia și să plec într-o lume total nesigură a călătoriilor pe mare.
Cu o săptămână înainte să plec cu această companie egipteană, visasem o fată blondă, frumoasă, cu ochi aurii și obraji îmbujorați, care-mi zâmbea și era în fața unei bisericuțe albe din curtea căreia se ridica un stol de porumbei albi. Îmi lăsase acest vis profund în mine o stare de libertate și de familiar. Mă urmărea acel vis ca o rază de soare.
Într-o sâmbătă superbă de primăvară din săptămâna cu acel vis, mă plimbam cu prietena mea de aventuri, acea fată cu care hotarâsem să plec pe mări, pe străduțele Constanței.
Căutam o prietenă de-a ei, care avea o companie de recrutare pentru marinari, în speranța că vom găsi un job să plecăm și noi. Pentru că sosisem mai devreme în oraș, ne-am băut cafeaua și am început să ne plimbăm pe străduțe în Constața patriarhală.
Pe una dintre străduțe, văd niște porumbei albi care și iau zborul...în stânga mea apoi apare și bisericuța...și atunci mi-am amintit brusc visul! Parcă intrasem într-o altă dimensiune.. Îi spun:
- Aici trebuie să ne oprim, știi că ți-am povestit visul acela acum 5 zile.. Acela era un vis semn..hai să stăm puțin.
La capătul acelei alei, după ce se termina gardul bisericuței, am văzut o altă casă, tot albă, în fața căreia așteptau vreo 30 de oameni.
Îi zic prietenei mele:
- Hai să intrăm!
Era o casă veche superbă...
- Ești nebună? mă întreabă ea...apoi zâmbește. Era și ea un om curajos.
Intrăm împreună, întâlnim o secretară și o întrebăm:
- Ce se petrece aici?
Ne răspunde că o echipă de egipteni selectează personal pentru vasele lor de croazieră și închiriaseră casa în ziua aceea pentru interviuri. Pășesc mai în față și în altă cameră, când se deschide ușa, văd o fată frumoasă, proaspătă, cu ochii galbeni ca mierea și îmbujorată ..fata din visul meu.
- Vezi, ți-am spus, a apărut și fata din vis! îi zic amuzată prietenei mele. Hai să vorbim cu ea.
Am aflat că era medic român și lucra pentru egipteni. Răspundea de recrutare și de cabinetele medicale de pe vasele lor de croazieră.
Ne-am plăcut din prima și în 15 minute vorbeam toate trei ca niște vrăbiuțe care aveau multe de povestit. Un fel de prietenie cu o nostimă complicitate s-a înfiripat între noi. Ne-am hotărât pe loc să ne înscriem în aventura de a lucra pe vasele egiptene...Și, uite-așa a început povestea mea în țara faraonului și a lui Moise.
Într-o săptămână am zburat spre Cairo pentru a ne îmbarca în Alexandria. Am ajuns în Alexandria la răsăritul soarelui și m-a fascinat instant: un soare imens răsărea din nisip și parcă odată cu el mi se ridicau în suflet memorii vechi ale unui suflet ce acum mii de ani respirase și trăise acolo. M-am reîndrăgostit pe loc de Ra, zeul soare, și de spectacolul său. O bucurie imensă mi-a cuprins sufletul, odată cu acea lumină portocalie, profundă care se ridica de la marginea deșertului. Memorii vechi, senzații nebănuite sufletești se trezeau în mine: amintiri și senzații ale unui preot, ale unui războnic, ale cuiva care odată a împărtășit visele reginei faraon Hatchepsut și l-a însoțit în deșert pe Achnaton, fiul soarelui. O istorie profundă a sufletului meu s-a trezit în mine, odată cu acel răsărit unic în acea țară și lume magică, pe care omul contemporan pseuodo-european care eram o disprețuia, la un loc cu oamenii ei.
Venisem cu un sistem de valori euro-românesc dominat de ignoranță, credințe vechi, de o necunoaștere a istoriei și a spiritului locului. Toate acestea îmi limitau capacitatea de a mă deschide total experiențelor ce urmau să vină în acea fostă țară a mea..pe acel fost pământ. În schimb, acel pământ m-a așteptat și mi-a oferit experiențe magice de viață și s-a bucurat de întîlnirea cu mine ca un tată de fiul risipitor la întoarcerea lui acasă.
Mai târziu, am luat o pauză de la croaziere, m-am stabilit în Egipt și am petrecut 2 ani jumate pe acel tărâm până când am simțit că experiența mea acolo s-a terminat și atunci mi-am luat zborul la fel de ușor cum venisem.
Egiptul anilor 2000 era un Egipt mult mai dezvoltat și mai liniștit decât ceea ce a devenit acum. Aveau un turism înfloritor și angajau mulți europeni pe poziții de conducere… un mod bun de a-i învața pe cei din țara de baștină modele de management străin și a aduce idei noi.
La vremea aceea eu deja studiasem de câțiva ani medicină alternativă cu profesori ruși din Moscova, osteopatie, acupunctură, lucram deja eliberări somatoemoționale, studiam legătura dintre corp, minte și suflet și proiecțiile dezechilibrelor emoționale pe corp. Aveam, după mulți ani de studiu și practică, profunzime în abordarea ființei umane și înțelegerea ei.
Eram fascinată de trezire. Făcusem un scop din asta și îmi găsisem, dintr-o dorință profundă a sufletului, învățătorul care mi-a luminat drumul meu cu lumina înțelepciunii ei, până mi-am găsit și eu propria lumină.
E un noroc și un privilegiu al spiritului să-ți poți găsi învățătorul, cel ce merge alături de tine pe drumul de trezire pe care l-ai ales. Este minunat să ai un companion care să-ți recunoască lumina și să te încurajeze permanent să o scoți de acolo de unde ai ascuns-o, dând la o parte straturi de frică, de ignoranță și de credințe care te împiedică să te întâlnești cu adevăratul sine.
Învățătoarea mea era o învățătoare cu har, un spirit unic, rebel, de o înțelepciune rară și o compasiune care nu avea nimic de-a face cu înțelegerea umană a compasiunii; era o prietenă de călătorie, dar și un observator nemilos al slăbiciunilor mele, având o răbdare imensă față de călătorul care eram, pe drumul unic al propriei realizări.
Pe învățătoarea mea o chema Ana. Întîlnirea cu ea a fost, de asemenea, profetică, dincolo de așteptările umane și imposibil de evitat. Mă consultam permanent cu ea, îi povesteam visele mele, vocea interioară și semnele ..și ea m-a încurajat în această călătorie în țara soarelui.
- Vezi tu, îmi spune ea, Egiptul ca simbol este tărâmul experimentării personalității, a aspectului uman: faraonul reprezintă personalitatea, iar Moise reprezintă sufletul înrobit de personalitate. Noi acum trăim vremuri în care nu ascultăm vocea spiritului, ci vocea faraonului. Cu aroganța și puterea falsă a ei, personalitatea ne-a înrobit. Atunci când Moise hotărăște să plece împreună cu sclavii din Egipt pentru a-i elibera, asta reprezintă de fapt dezrobirea sufletului, eliberarea lui de sub faraon, deci de sub personalitate, eliberarea energiilor blocate, emoțiilor vechi, credințelor vechi, aspectelor neacceptate ale noastre.
El, sufletul cu înțelepciunea lui, simbolizat de Moise, duce în libertate toate aspectele personalității și ne eliberează pe noi de sub sclavia lor. Faraonul, după multe suferințe, după toate încercările pe care le are, râurile pline de sânge, roiurile de lăcuste, după cele zece plăgi ale Egiptului, renunță încet, încet la putere, dar foarte greu, cu mare încăpățânare. Își pierde și fiul în lupta lui cu Moise. Și, chiar dacă își dă cuvîntul că-l lasă să plece pe Moise cu poporul însclăvit, atunci când Moise ajunge la mare și marea se despică în două făcând cărare (aici marea reprezintă emoționalul nostru, care ajunge până la urmă să asculte și să-i facă loc înțelepciunii spiritului), nu se lasă acest Faraon și trimite soldații, cu riscul de a-i pierde în adâncurile mării. Așa este și mintea noastră. Ea trebuie observată mereu căci te trădează.
Până când Faraonul, personalitatea, nu cedează în fața spiritului, corpul uman este câmpul de bătaie și pe el se vor vedea aceste lupte, toate aceste dezechilibre emoționale ale minții umane, aceste îndirjiri ale minții de a trăi în emoții precum: frică, ciudă, furie, îndîrjire, tristețe, neîncredere etc. Vom bântui prin deșertul ființei provocându-ne boli psihice și fizice și intrinsec moartea, ca rezultat al supremației personalității. În această luptă a personalității și în zbaterea ei în fața glasului sufletului și spiritului nostru, acesta din urmă așteaptă răbdător ca mică personalitate să înțeleagă că nu are de ce să se teamă, să controleze, pentru că viața răspunde la viață, iar încrederea și aplecarea, închinarea și ascultarea micii personalități în fața spiritului, a conștiinței este de fapt singura cale naturală, cale care duce la trezire, la acceptarea a tot ce suntem și la integrarea a tot ceea ce suntem.
Așa rezona în mine glasul învățătoarei mele în această călătorie în deșertul ființei de unde Moise și-a găsit eliberarea. Aceasta este povestea veșnică a ființei noastre atunci când uităm cine suntem. Astfel, Egiptul, Moise și Faraonul au stat drept simbol al călătoriei și experiențelor mele în acea perioada, în tărâmul întunericului luminat: Egipt.