Am multe povești despre oameni, povești foarte interesante, care mi s-au dezvăluit într-un mod anume, unic: oamenii vin spre mine și-mi deschid porțile vieților lor.
Prezența mea și modul de a-i percepe, nelimitat și neîngrădit de judecăți, le permite oamenilor ca în întâlnirile de viață cu mine să-și poată exprima, recunoaște părți umbrite din ei, aspecte ale lor de mult uitate, vise îngropate care prind iar glas și viață.
De cele mai multe ori odată cu asta ceva magic se întâmplă .. se minunează și ei de părțile lor nebănuite, de aspectele ne-experimentate, își permit să le dea viață și dinamică. Este ca și cum într-un castel neglijat ai găsi camere magice și acestea devin superb decorate într-un mod nou și nebănuit, sau altfel, așa cum într-o grădină imensă ai descoperi niște locuri neîngrijite, dar cuprinse de o sălbăticie și o splendoare naturală, care te miră și pe tine, te întrebi cum de le-ai putut avea chiar în grădina ta și uita de ele.
Dar Mr. Hassan nu era unul dintre acei oameni: el însuși era un teritoriu magic, pe care și-l explorase, și-l mărise cu experiențe fantastic colorate de viață. Era un aruncător curajos în necunoscut, la fel ca și mine... dar mult mai în vârstă, cu mult mai multe experiențe, mult mai excentric. Mr Hassan era un colecționar de oameni și de fapte.
În zilele în care eu locuiam încă în Cairo, acel oraș atât de sufocant ziua datorită căldurii și prafului, viața începea după 10 noaptea. Noaptea se transforma într-o mare de lumini și mașini, iar străzile necirculate ale cartierelor rezidențiale deveneau parfumate. Tot ce în timpul zilei te făcea să-ți pierzi răbdarea și mințile, datorită prafului și soarelui, noaptea se transforma într-o Șeherezada misterioasă, parfumată care se învârte într-un dans sufist cu o viteză uimitoare în văzduhul înmiresmat.
Dintr-odată ceva magic se întîmpla... orașul devenea indigo închis, viața toată radia și totuși, în acel haos, oamenii parcă aveau o direcție și scopurile lor păreau să-i înnobileze. Noaptea arabă pentru mine era o prințesă magică plină de mister, dans, muzică și parfum.
Într-o noapte ca aceasta l-am cunoscut pe cel mai frumos om bătrân din viața mea. M-am întâlnit într-o vineri seară cu o cunoștință de-a mea, Ibrahim, unul dintre pacienții mei, om de afaceri care deținea un lanț de farmacii în Cairo și Arabia Saudită, și îmi spune că ar vrea să mă cunoască cineva. Îmi zice că miercurea trecută a fost invitatul unui om interesant și greu accesibil și că i-a povestit despre mine și că acel domn i-a pus întrebări despre ce fac, cum lucrez. Amfitrionul casei își dorea mult să mă cunoască, chiar a insistat, și în acea seară de vineri ne aștepta pe amândoi în vizită la el. Am simțit că vreau și eu să-l cunosc, așa că am acceptat pe loc:
- Mergem! Să-i luăm ceva?
- Nu e necesar .. acest om se va bucura de prezența ta , tu ești floarea pe care vrea să i-o aducem. Mergem acum că ne așteaptă.
Am urcat sus în hotel, m-am îmbrăcat în băiat, adică pantaloni și cămașă albă cu o cravată (pe vremea aceea era la modă) și mi-am strâns părul - era modul meu de a sărbători o seară cu băieții... doar pantofii erau foarte înalți, eram prea măruntă să-mi permit să port pantofi fără toc - story of my life. Deghizată în băiețoi, deși era greu să par asta, am plecat să petrec o seară de băieți cu Ibrahim într-un cartier luxos, cu străduțe și copaci vechi și iasomie. Era un cartier boem de artiști celebri și familii mai vechi. Generații după generații locuiseră acele case... garduri de verdeață le deghizau perfect și cu greu puteai pătrunde în misterul lor.
Am intrat în curtea unei case cărămizii roșii, pe o stradă plină de case albe. Era făcută în stil grecesc, fără acoperiș în pantă, ci în mai multe trepte. O ușa verde închis cu mâner auriu, dar și sonerie, o ușă cu istorie, așteptam să se deschidă pentru noi. A venit să ne deschidă un om de serviciu discret îmbrăcat în galabie albă (cămașă lungă arăbească). Am urcat pe niște scări în spirală și am ajuns într-un living imens, care arata ca o sală de muzeu andaluz. Vedeai în jur lemn greu, nefinisat, sculpturi vechi, busturi de faraon și, la loc de cinste, lângă o fereastră ce era cât peretele, trona Akhenaton alături de o Isis imensă cu aripi aurii deschise stând în picioare. În stânga intrării era o masă enormă, la care încăpeau toți invitații cinei cea de taină, încadrată de tablouri superbe în stilul Picasso, Dali, dar și câteva tablouri clasice cu peisaje, draperii imense grele din mătase verde cu șnururi groase și ciucuri.
Pe jos era doar un parchet sobru, lucios, de mahon. În față erau 2 rânduri de fotolii și canapele din piele roșu-vișinie care erau așezate față în față, ca într-un aeroport - acolo era locul în care bărbații își fumau pipele. De-o parte și de alta se găseau măsuțe grele din marmură. Iar în mijlocul livingului era o coloană tot din marmură, albă, cu firicele sângerii ca niște desene - nu știu care era rostul ei și când reveneam acolo mereu mă întrebam; ce pot să vă spun este că îmbrățișarea ei îți răcorea tot corpul. Îți dădea un confort extraordinar în căldura umedă de deșert - răceala marmurei are o altă calitate. Acel loc m-a șocat plăcut, era un loc cu istorie, plin de viață, amprentat definitiv de personalitatea omului care-l locuia.
Am fost îndrumați să ne așezăm și să-l așteptăm pe Mr Hassan, care se pregătea să vină. Peste nici câteva minute, pe ușa înaltă din dreapta fotoliilor, văd intrând un bărbat zvelt, cu bucle albe lungi, strălucitoare, purtând papuci de casă din piele și o cămașă de mătase roșie, deschisă la piept, o eșarfă în jurul gâtului verde cu modele, pantaloni largi lejeri de in. Era foarte înalt, avea ochii strălucitori, de un negru intens, fața măslinie, dreptunghiulară, o gropiță în bărbie, mustață lungă alb-gălbuie, semn al unui fumător înrăit, mâini lungi, superbe, cu brățări și inele. Era un amestec de Omar Sharif și Dali. Arăta ca un pictor, dar și ca un actor, fără îndoială un om puternic, părea a fi el însuși și patronul artelor și artistul.
Întîlnirea noastră s-a petrecut prin ochi... eu m-am uitat în ochii lui și el în ochii mei… două perechi de ochi mari, frumoși, ghiduși, veseli și încrezători se regăseau și se reîntâlneau dincolo de timp și spațiu, dincolo de această viață de aici. Simțeam că-l cunosc de foarte demult și asta mi-a creat un confort extraordinar, siguranța adunată pe care ti-o poate dărui un bunic și un prieten în același timp. Avea față de mine privirea înțelegătoare a unui bunic, care te lasă să faci ce vrei când ești la el acasă și se bucură și el de năstrușniciile tale.
Mr Hasaan era un băutor de whisky și ceai, iar hașișul ținea loc de bomboanele sau ciocolata cu care alții te servesc. O farfurie din argint stătea pe masă cu o cantitate mare de hașiș, de unde fiecare își punea în pipă sau își rula în țigară. Ibrahim, cel care mă adusese la mister Hassan, își făcea țigări rulate, iar Mr Hassan avea mai multe pipe pe care le schimba - nu punea tutunul și hașișul mai mult de o dată într-o pipă, erau folosite o singură dată și apoi curățate printr-un întreg ritual. Mi-a adus și mie o pipă într-o cutie de argint, nouă, pe care mi-a deschis-o și m-a întreabat dacă vreau să mi-o pregătească.
Eu aveam un pachet de țigări franțuzești, dar dacă era bal, bal cu băieții să fie! Am zis "Da, sigur! ", chiar dacă nu știam ce e hașișul și nici acum nu știu sigur dacă e marijuana sau o altă plantă. Ce știu este că Mr Hassan mi-a pregătit pipa, iar eu după al doilea fum tras am fugit la baie și am încercat să vomit, mă cuprinseseră crampe în stomac și greață. El a râs, dar s-a și îngrijorat. A pus imediat bucătarul să-mi facă un fresh de portocale și m-am liniștit apoi.
Mă credeam un fel de George Sand sau Colette, scriitoarea, dar sigur nu aveam stomacul lor la băut și nici plămânii lor la fumat. De fapt toată viața mea nu am putut duce un fum în plămâni... doar pufaiam, așa, de plăcerea ritualului.
Mr Hassan a devenit tovarășul meu de joacă, bunicul care se joacă cu nepoții. Mi-a îngăduit toate mofturile mele și avea grijă să nu mă întristez niciodată. Uneori își trimitea șoferul cu una dintre mașinile de teren să mă ducă de la hotel și să mă plimbe la piramide sau în jur. Închiria cai și mergeam în deșert în zona piramidelor, acompaniată de șofer pentru a mă proteja. După cum intuiți, Mr Hassan nu ieșea din apartamentul lui decât foarte rar, când era invitat la o masă cu un ambasador, sau o organiza chiar el pentru oameni de afaceri sau pentru familia sa în restaurantul personal din turnul unui hotel de lux.
Era un om bogat foarte excentric, dintr-o familie veche de producători de orez, cei mai mari din Arabia. Aveau pământuri în Egipt, dar și investiții în alte țări, avea o casă de producție de filme și îl pasiona să facă altfel de filme, îi plăcea să fie înconjurat de artiști, actori, oameni politici. Facilita afaceri, el fiind precum un magnet, oamenii se cunoșteau prin el. Casa sa era unul dintre puținele locuri din Cairo unde se întâlneau și vorbeau deschis evrei cu musulmani, creștini cu musulmani, evrei cu palestinieni... era un fel de Națiunile Unite.
El era la origine musulman, dar mai târziu în viață, după ce fusese căsătorit cu o femeie aleasă de familie și făcuse 2 copii, a divorțat, declanșând astfel un scandal enorm în familie și asumându-și riscul de a fi renegat. A făcut asta pentru a se căsători cu o dansatoare orientală superbă, celebră la vremea aceea, dar de origine creștină . A iubit-o foarte mult și asta l-a costat social, dar tot prin forțele lui, vizionar fiind, s-a reinventat, atât în afaceri, cât și în familie.
Cu cea de-a doua soție a mai avut un băiat și o fetiță. Fata era preferata lui, am întâlnit-o mai târziu la el, venise să ne cunoaștem. Avea costum din piele, era tunsă scurt și conducea o motocicletă. Soțul ei, un om de afaceri dubios, fusese împușcat de soțul amantei sale la un club de noapte, chiar în fața ei. Aș putea spune că era o văduvă ,,veselă’’, o femeie trădată și răzbunată ... cam așa era. Îl iertase pe soț, dar nu-i lipsea deloc - fusese multă suferință în iubirea ei pentru el. Am lucrat cu ea, am vorbit despre trauma aceea, căci undeva cumva îl mai simțea prezent, ca o fantomă, și am ajutat-o să-i dea drumul.
Am cunoscut-o și pe a doua sa soție, fosta dansatoare, ajunsă mai târziu o femeie de afaceri cunoscută. Avea afaceri și magazine cu galabii foarte scumpe, cu fir de aur și pietre prețioase ca în basme. Avea o clientelă selectă și cea mai ieftină piesă era 5000 de euro. Era un fel de Versace al galabiilor, cum îmi plăcea mie să glumesc. Întîlnirea cu această femeie a fost și ea de neuitat.
Mr Hassan m-a rugat să lucrez cu ea, să-i fac terapie, dar mai ales să încerc să o deschid. Locuia tot într-un cartier select de case, dar casa ei era albă. Am ajuns la ora 1 la amiază și totul era în întuneric, niciun bec, nicio lampă, draperiile trase. Acea femeie se temea enorm de lumină, refuzul ei de a îmbătrâni și a accepta că frumusețea tinereții se transformă în expresivitatea și farmecul înțelepciunii o făcuse să rămână blocată în timp și spațiu și să urască lumina care-i aducea la suprafață eventuala acceptare a transformării.
A fost una dintre cele mai triste întâlniri cu o femeie. Avea pasiunea lucrurilor de colecție, apartamentul era plin de lucruri foarte scumpe, dar vechi. Parcă se colecționa și pe ea în toate acele bucăți de mobilă neaerisite, lâncede și triste. Se colecționa în fotografii cu ea din viața de artista, în rochii strălucitoare expuse în cuiere și nepurtate de ani de zile. Ieșea din casă doar la 3 luni, când se ducea în Elveția, unde vedea un doctor estetician, un escroc care îi vindea iluzia tinereții și o făcea încet, încet să semene cu Frankenstein. Doar buzele i se mai mișcau și globii ochilor pe acel craniu pe care era întinsă nemilos pielea.
Am simțit o durere profundă în suflet și pentru ea și pentru Mr Hassan ... doi oameni care se pierduseră unul de altul, separați de niște vise care nu se mai puteau împlini nicicând. Femeia pentru care riscase totul: carieră, afaceri, relații cu copii și familia, stătea închisă, izolată de ea însăși, înspăimântată de ea însăși, fiind permanent singură în compania celui mai crunt dușman pe care îl avea, propria persoană. Era o femeie care ar fi putut să fie orice, a fost iubită ca nimeni alta și a iubit, dar a rămas aridă în sufletul ei pentru că a refuzat ploile vieții. O familie tare interesantă avea Mr Hassan..rând pe rând, unul câte unul, i-am cunoscut pe toți.
Însă cel mai savuros era tot timpul petrecut împreună cu Mr Hassan - avea alt gust, era bogat în conversații care ne duceau pe cărări nebănuite. În ultimii ani renunțase la afaceri. Trăia doar pentru pasiunile sufletului lui și, fiind un excentric prin definiție, nu avea pasiuni deloc banale. Era fascinat de spirit și de vise, așa că a studiat pictura și a început să-și deseneze visele, tablourile sub mâna lui devenind niște dimensiuni fascinante. A fost chiar numit unul dintre cei de seamă pictori, într-un clasament al artiștilor egipteni contemporani.
Mulți artiști ai vremii veneau să-i vadă tablourile sau să discute despre artă, așa că marțea era desemnată ziua artiștilor. Alesese o zi a săptămânii, marțea, pentru că ei erau liber profesioniști și îi invita pe toți la masă.
Mr Hassan era un gurmand rasat, avea 2 bucătari permanenți care-i găteau cele mai selecte mâncăruri, unele chiar inventate de ei . La ora 11 când se trezea, intra în acel laborator magic plin de mirodenii scumpe și mirosuri și își făcea ședința lui cu bucătării - atunci se decidea ce miracol se va găti în ziua aceea. Marțea veneau artiștii, se așezau pe masă platouri variate cu mâncăruri aromate și unice și mâncam împreună. Mr Hassan, din pasiunea lui pentru mâncare, îmi dădea să gust din fiecare platou, lucru ciudat și amuzant pentru mine, dar cu care m-am obișnuit în timp.
Unii artiști erau interesanți, dar alții erau goi de conținut . Cei goi nu se mai întorceau niciodată . Avea un mod al lui de a-i antrena și de a le scoate goliciunea și ifosele la suprafață. Îi antrena în discuții despre pictură , filosofie, literatură, religie. Uneori era întrebat despre arta lui și de fiecare dată descria lucruri absurde despre un tablou al său, lucruri inventate și bombastice, minciuni fanteziste în legătură cu ce înseamna pentru el cutare simbol dintr-un tablou și ei dădeau din cap, continuând fantezia lui ca și când știau despre ce e vorba și înțelegeau simbolistica profund… fel și fel de discuții caraghioase se creau din dorința lor de a fi atoateștiutori și în permanență interesanți.
Mr Hassan îmi spunea:
- Cum aș putea să le spun că ce se vede pe pânză sunt trăirile mele... că eu nu le pot pune în cuvinte, că astfel le-aș transforma în caricaturi aceste trăiri? Tablourile mele se simt, nu se vorbesc. Uneori mă simt minunat privindu-le, alteori trezesc în mine stări de neînțeles, tulburătoare și mă simt la fel de pierdut ca în unele vise.
Prezența mea a fost pentru el un cadou primit la sfârșitul vieții sale. Atât cât mi-a permis timpul, am stat și am petrecut vremea cu el. Mă prefera celor din familie. Vorbeam mult despre viață, sensul ei, sensul morții, mă întreba multe despre mine, mă punea să-i povestesc întâmplări din viața mea.
Citea cărți multe. Cochetase cu Osho o perioadă, dar apoi mi-a spus că undeva în adâncul lui simțea că vrea să sondeze el însuși acele dimensiuni, nu prin intermediul cărților și viziunilor celorlalți, că el simte o multitudine de trăiri, o bogăție imensă interioară, dar nu le poate aduce la suprafață. Simte că odată aduse la suprafață se transformă în scrum, nu le poate integra și în realitatea aceasta a vieții pământești...ca și când mediul din afară era incompatibil trăirilor lui interioare și le distruge. Cumva, după ce ne-am întîlnit, simțea că are în sfârșit un tovarăș de drum care poate înțelege asta, alături de care le poate trăi și exprima.
I-am povestit de învățătoarea mea, cea care mi-a îngrijit grădina sufletului până să fiu suficient de înțeleaptă să o cresc și să o îngrijesc singură, cea care avea atîta lumină, înțelepciune și compasiune, încât în preajma ei puteai simți o vindecare și o alinare a sufletului. Miercurea era ziua noastră, stăteam doar noi. Era ziua în care o suna și el pe Ana, învățătoarea mea, eu fiind translatorul discuțiilor lor. Era singura zi în care se trezea de dimineață. Era ca un copil proaspăt spălat și îmbrăcat, pregătit de dus la școală în diminețile de miercuri… la el era școala sufletului.
La ora 9 șoferul lui mă aducea, bucătarul ne aștepta cu soarele și dulceața din fresh-ul de portocale, cu croissantele proaspăt scoase din cuptor. Ne beam cafeaua turcească, făceam acupunctură, citeam, vorbeam cu Ana la telefon, ne puneam întrebări și ne răspundeam.
Avea o experiență bogată și frumoasă, ca înfățișarea lui. Era o bucurie să-i privești gesturile și expresiile. Era ca un cal pur arab de rasă: îmbătrânit, dar care-și păstrase semeția. Toate lucrurile din împrejurul lui căpătau viață: rama ochelarilor, bastonul din mahon cu cap de vultur din argint, pipa, stilourile scumpe, halatele din matasea cea mai rară, excentric colorate...Omul acesta folosea atât de personal și original toate lucrurile ce-i aparțineau, că pur și simplu le aducea la viață.
Avea un papagal verde, bătrân, bilingv - arab și englez, Amar, care îi ținea companie și folosea propriile lui expresii amuzante: te saluta, iți facea complimente. Îl iubea mult pe stăpîn și aștepta cu răbdare să-și petreacă timpul cu el. Amar, chiar dacă nu era băgat în seama pe moment, era mereu învăluit cu afecțiunea lui Mr Hassan, chiar și doar printr-o privire.
Acesta era Mr Hassan, unul dintre oamenii a căror existență bogată lasă o amprentă imens de frumoasă asupra lumii, ca un tablou unic și prețios într-o galerie. Impresionantul lui mod de a fi era de neimitat. Există oameni care sunt total puri în unicitatea lor pe Pământ. Nu se pot imita, nu se pot repeta și nimeni și nimic nu ți-i poate evoca. Doar ei se pot revoca pe ei înșiși.
Ceea ce eu nu știam și nici voi nu știați era că Mr Hassan mai avea doar câteva luni de trăit. Niciodată nu m-a umbrit cu această veste. Am aflat târziu, când prefera mai mult patul decât livingul, când mă duceam la el și mă invita în dormitor, iar în living așteptau răbdători unii membri ai familiei să fie primiți. Mă priveau uneori furioși, dar el în ultimile zile voia doar să se reîntâlnească cu el, cu dumnezeul din el și să se desprindă cu delicatețe încet, încet de ei.
Mă așezam pe partea dreaptă a patului imens de fier, el scotea de sub saltea hașiș, eu îi rulăm țigările și-mi dădea apoi pastilele ascunse sub saltea să le ascund în poșetă și să le arunc la plecare. Familia insista să ia medicamente pentru durere și altele, dar el, până în ultima clipă, și-a tratat durerea corpului fizic cu acceptare, demnitate și hașiș.
Îi țineam mâinile pe frunte, uneori era foarte fierbinte, de parcă corpul lui ardea orice fărâmă de viață mai rămăsese și o transforma în ceva mult mai fin, într-o esență de viață sublimată, mai ușoară ca lumina. Se simțea că iese din acel corp însuflețirea lui ultimă. Avea un miros aproape sfânt, nu mirosea a boală sau a moarte.
Îl iubeam nespus pe Mr Hassan. Existența lui m-a făcut să nu regret că am trăit și o viață anostă uneori, pe o planetă cu oameni ignoranți și înfrigurați de frică. M-a făcut să nu mă mai simt singură în visele mele, în încrederea mea în viață, în felul meu rebel de a alege să o trăiesc. Știam că undeva un spirit, aici pe Pământ, mi-a împărtășit curajul nebun, revolta mea în fața tabuurilor sociale, sălbăticia și neînrobirea mea în fața unor tipare plictisitoare de viață pe care ceilalți le alegeau și le impuneau.
Mr Hassan, prin felul lui de a-și trăi viața, a făcut această rățușcă urâtă, care nu-și găsea locul într-o lume înțepenită și blocată de norme și standarde, să nu se mai simtă singură niciodată. Știam că undeva în acest univers nemărginit, cineva a trăit demn și curajos, colorat și în bucurie, trist și nespus de frumos în tristețea lui trecătoare, iubind oamenii deplin și la fel de deplin disprețuind superficialitatea și ignoranța lor.
Mr Hassan, în felul lui, a trăit viața mea de bărbat, în același timp cu mine, femeie, pe Terra. Iar eu într-un fel i-am împlinit sufletul lui de Isis. Prin mine a putut trăi vulnerabilitatea sufletului de femeie, s-a împăcat și s-a iertat pentru toate rănile pricinuite femeilor din viața lui. Și-a înțeles și acceptat spiritul lui manifestat în bărbat prin simțurile și ochii unei Eve. Și-a permis să fie atât de blând cu el și cu mine, încât această blândețe i-a transformat sufletul în aur cald și lumină. A plecat împăcat cu viața lui și bucuros că a ales să trăiască așa cum și-a dorit și a visat.
L-am întrebat la final ce regretă din viața asta.
- Regret că nu am fost în stare să păstrez iubirea. Am iubit-o enorm pe a doua mea soție, dar încet, încet ne-am înstrăinat în goana noastră prin viață. Acum aș fi făcut altfel. Mi-aș fi dorit ca măcar 15 minute pe zi să fie doar ale noastre, să bem intim și deplin un ceai doar noi doi, fără gândul la copii, la afaceri, la ceilalți, să avem un timp doar al nostru care să ne conecteze la iubirea ce ne-o purtăm. Așa cred că nu ne-am fi pierdut iubirea. Dacă regret ceva, dacă e ceva ce aș mai trăi și merită trăit deplin pe planeta asta, este Iubirea. Eu am trăit-o, dar nu am păstrat-o.
Aceasta a fost povestea lui Mr Hassan și trecerea mea prin viața unui adevărat faraon contemporan ❤️.